Poveste din Niuiorc

E o nouă după-amiază de iarnă. O iarnă urâtă, tristă, fără zăpadă. Merţanul booveanului, vechi şi demodat printre meltenii prosperi care vor să conducă ultima fiţă, poposeşte încet în parcarea de la Niuiorc. Merge chiar foarte încet, motorul sorbind din rezervor ultimele picături de carburant pentru care Ajică a mai găsit nişte mărunţiş acum două săptămâni.

Mărin vine tot mai rar la Niuiorc în ultimele luni. N-a mai trecut pe-aici de 4 zile, îi e totuşi teamă (şi nu de vreo grupare din galerie, ci mai degrabă de flegma vreunei gospodine) să meargă pe jos cei 500 de metri, cât are până la locuinţa unui fost boier craiovean. E casa pe care a pus mâna, asemeni lui Dinel sau Boierică, sau tuturor îmbogăţiţilor ilegal din ţara asta. E deja clasic pentru aceşti parveniţi semianalfabeţi să caute “emanciparea” în casele construite cu gust de arhitecţii italieni post-renascentişti care poposeau în România începutului de secol trecut.

Din maşina aflată sub sechestru, Mărin coboară, evident cu masca de sudor pe ochi. S-a trezit din nou târziu, pentru că s-a uitat toată noaptea la televizor, încercând să profite de ultimele ore de semnal TV. Cu o zi înainte, băieţii de la cablu îi făcuseră o “vizită” ca să-l deconecteze pentru neplată, dar după câteva zeci de minute de rugăminţi, ameninţări sau promisiuni reuşise să le smulgă un răgaz.

Mai e doar o zi din acest an şi la televizor, pe canalele de sport, sunt chestii “captivante”. Becali e transmis live şi când se cacă, iar Mărin nu-şi permite să rateze “şoul” la care visa şi el de când şi-a pus în minte să confişte brendu’ alb-albastru. Şi, ca să fie sigur că nu se pomeneşte cu pureci pe ecran, tocmai acum, când superstarul Gigi o să se dea cu punga pe pârtie în direct, plănuise ca azi să mai sacrifice câteva grame de combustibil şi să vină la Niuiorc. Oricum, planul său secret e să instaleze un sistem GPL pe merţan, ca să se poată deplasa ceva mai lesne. Consumă mult maşina, iar ospătarul nu concepe să nu păstreze aparenţele.

Uşa de vizavi de Minerva se închide repede în urma sa şi Ajică dispare în fostul bordel ca măgaru-n ceaţă. Ciocatele vechi şi puţin dezlipite păşesc zgomotos pe podeaua Niuiorcului. În urma sa, cancelarul merge ca un căţel, gata să-i asculte comanda dar fără să scoată vreo vorbă, neştiind dacă nu cumva stăpânul său e prost dispus şi nedorind să rişte vreo bastârcă peste ceafa-i groasă, de moldovean.

Cu o privire absentă şi un gest scurt, Mărin comandă o cafea şi cancelarul se grăbeşte să pună apă peste zaţul vechi de o săptămână dintr-un ibric. E criză acută la Niuiorc şi Mărin le-a explicat părinteşte lui Roşcaca şi celorlalţi lachei că “în acest moment atâta putem, da’ cân’ o să luăm despăgubirile de la Sandu Mircea nu mai ne va sta nimeni în cale, o să vă cumpăr câtă cafea şi câtă ciorbă vreţi. Veţi vedea că le va fi la toţ’ greu cu noi...”. Stelistul pune “cafeaua” la fiert şi revine apoi de-a dreapta stăpânului, cu limba scoasă, pregătit să-i spele găoaza.

Ajică se rostogoleşte în tăcere peste canapeaua din birou, lipicioasă de la sperma pe care Alinutza n-a mai putut sau n-a mai vrut s-o înghită. Ia telecomanda şi, după câteva încercări, reuşeşte să păcălească bateriile uzate şi să pună în funcţiune plasma atârnată pe perete. La televizor e, din nou, Gigi Becali. A ajuns la munte, evident în România, acolo unde e mai scump ca-n Alpi şi cocalarii se îngrămădesc de parcă s-ar da gratis CD-uri cu manele.

Becali are un iepure pe cap şi e încercuit de zeci de Tony Şorici de bucureşti, gata să-l pupe-n cur pentru vreo frază mai deşuchiată, aducătoare de audienţă. Pe lângă el, atârnă parcă trist brelocul Luţu. Altădată mereu vesel şi zglobiu, fostul fotbalist căruia lumea îi spunea odată “Hagi” e parcă stânjenit chiar şi el de situaţie. A ajuns, după ani de necugetare, un biet bufon la curtea ciobanului.

Mărin privea, cu ochii aproape-n lacrimi, cum soarta fuse cu el crudă de-astă dată. În mintea sa, imaginea de pe ecranul plasmei se transforma, iar în locul ciobanului în jurul căruia mişunau microfoanele flămânde de circ era chiar el. Visa cu ochii deschişi, îşi şi imagina cum ar fi defilat el, îngâmfat, prin faţa cameramanilor şi le-ar fi spus, flegmatic, să mai aştepte 15 minute dacă vor să le dea declaraţii, dându-le de-nţeles că acum nu prea are chef de ei.

Trezit din reverie, Mărin restabileşte conexiunea cu realitatea şi îşi dă seama că pe ecran e doar cel pe care a tot încercat, ani de zile, să-l imite. Cu alaiul de “jurnalişti” în urma sa, Becali se scălâmbăie tâmp fără să se cenzureze în vreun fel, făcându-ne să înţelegem de ce România e unde e. La finalul spectacolului său, idolul boovean din Pipera anunţă, aşa cum îşi anunţă circul programul din ziua următoare, că mâine va fi pe pârtie. Pe fază, cocalarii snobi care s-au cazat în Poiană îşi fac şi ei programul pentru a doua zi, astfel încât să fie prin preajma ciobanului, poate-i vor vedea şi pe ei rudele sau “dujmanii” la televizor şi le vor invidia bunăstarea.

O nouă zi se scurge, iar în singurătatea booveană timpul se dilată şi minutele par ani. Pe jumătate treaz – pe jumătate cufundat în visare, Mărin suferă enorm că toată lumea l-a uitat. El s-a zvârcolit disperat în tot acest timp, a-ncercat prin toate mijloacele să mai iese în faţă, a reuşit chiar să mai intre de câteva ori pe televiziuni din nimic. Dar, încet-încet, a redevenit ce era înainte de a-şi asocia cu disperare şi prin orice mijloace imaginea de stema Ştiinţei: UN NIMENI. Şocâtele Şorici ar veni într-o clipită să-i mai imortalizeze un interviu regizat, dar cine din redacţiile centrale să mai fie interesat de un falit, care repetă ca un patefon stricat aceeaşi placă perimată?

Seara se lasă peste strada Unirii, buticurile se închid rând pe rând, iar Alinutza nu mai vine odată să-l descarce pe Măry... Cine ştie cine o fi cules-o din vreun club de manele sau house cu o seară înainte şi, pentru câteva zeci de euro, o fi închiriat-o pentru 24 de ore...