Povestea poeziilor cântate la peluză
de Cosmin Stăniloiu (2002)
Duminică dimineaţă, spre prânz, în rapidul de Craiova, stau la masă, în vagonul restaurant, cu Andrei. Andrei îmi e prieten, ziarist de sport şi el, suporter al Universităţii. Ştie pe de rost toate echipele Craiovei din ultimii 30 de ani, toate meciurile, cine, cum şi când a marcat, fumează Rothmans, pentru că pe pachetul de ţigări englezeşti e desenat un leu, iar leul e simbolul de pe stema echipei din Bănie. Pe malul Jiului se joacă azi Universitatea - Steaua. Am mai fost la Craiova, la meci, acum doi ani, dar stadionul era aproape gol. Acum, aflu la telefon de la un amic care e deja acolo, stadionul va fi plin. Din când în când, Andrei îmi recită versuri ale melodiilor lui Tudor Gheorghe. Când nu face asta, îmi povesteşte despre vulcanul de pe "Central" în vremurile lui Balaci, Cămătaru, Tilihoi sau Ştefănescu. Trecem Oltul înainte de Caracal şi-i spun, ştiind că asta îi va face plăcere: "până şi cerul e vopsit alb - albastru azi."
Când coborâm în gară, primul semn că meciul a captat toată atenţia îl dau taximetriştii. Pentru o cursă până la stadion, care normal nu face mai mult de 20.000 de lei, acum ţi se cer 50.000. E aproape ora 2 şi nu mai putem merge cu maşina decît până la un kilometru de stadion. Câtă lume! Arena e undeva în dreapta şi un murmur vine spre noi, crescînd. Intrăm. Doamne, sunt 40.000 de oameni în tribune şi cred că alţi vreo 15.000 pe afară. Pavel Badea, căpitanul Universităţii, declara azi, într-un ziar, că ar trebui să se joace duminică un meci, luni, altul, ca să poată vedea spectacolul toţi doritorii. Nu e chiar o idee absurdă. Sigur, de fiecare dată ovalul de beton craiovean s-ar umple.
Ne aşezăm undeva lîngă oficială. Peluza din dreapta e ocupată de galerie. De acolo se dă tonul: întâi valurile. Apoi se cîntă: "Ţinem cu echipa noastră/ şi la bine şi la greu/ o iubire alb-albastră/ la Craiova e mereu!" Cîntă întreg stadionul, ca în transă, agitînd fulare şi steaguri alb - albastre. Şi până să înceapă meciul mai e o oră şi jumătate. La tribuna din faţa mea, pe gard, cearceafuri albe inscripţionate cu albastru: Mehedinţi, Gorj, Vâlcea, Olt. E aici întreaga Oltenie. Oameni veniţi de la Severin, de la Caracal, Slatina, Calafat, Cărbuneşti sau Motru. La difuzoare, o voce puternică de bărbat rosteşte un singur cuvînt, prelung: "Muicăăăăăă". Răspunsul dat de cei 40.000 din tribune e un strigăt de victorie imposibil de reprodus. Apoi interminabilul "Şti-in-ţa, Şti-in-ţa". Cum naiba să joci împotriva acestor tribune!?
Pe rînd, jucătorii sunt chemaţi în faţa Peluzei "Cristi Neamţu", pentru a saluta galeria. Pavel Badea, căpitanul, regizează: suporterii din stînga se ridică la un semn şi strigă "Craiova", apoi, imediat, cei din dreapta răspund: "Victorie". Cei 40.000 au înnebunit din nou. "Craiova - Victorie" dirijat de Badea durează cam un minut. Steliştii ies din tunelul dinspre vestiare şi sunt primiţi cu fluierături.
În stânga mea, la oficială, trei tinere au feţele vopsite în alb şi albastru. Adrian Păunescu e suporterul Craiovei şi tribuna îi cîntă versurile: "Un rost ne-a dat măicuţa noastră, dulcea,/ Să fim, dintre români, cei mai fierbinţi..." Îmi dau seama că toţi aceşti oameni înghesuiţi aici nu iubesc fotbalul, vreun fotbalist, nici măcar vreo echipă. Ei iubesc un spirit, destinul lor de născuţi între Olt şi Jiu fiind acesta, de a adora Ştiinţa. Cum altfel să-mi explic tot ce se întîmplă aici? Cum să înţeleg inscripţia care pluteşte între doi stîlpi de nocturnă: "Craiova, un strigăt, o lacrimă, un surâs de fericire"!?
Când echipele ies pe teren e momentul culminant. Peste întreaga peluză din dreapta mea se desfăşoară un imens tablou înfăţişându-l pe Mihai Viteazul călare. Banul Craiovei e invocat aici, unde oltenii trebuie să reziste şi să reînvie. Echipa asta era cu două luni în urmă la pământ, după ce Neţoiu o lăsase fără jucători. Acum, Emil Săndoi şi fotbaliştii săi au readus Oltenia în tribune. Şi pe Mihai Viteazul! Mi se zbîrleşte părul pe mâini, în jurul meu se cîntă, se strigă, se aplaudă furibund. "Râde soarele-n fereastră/ duce vântul din Craiova/ o iubire alb-albastră/ spre Ardeal şi spre Moldova!" Încerc să-mi amintesc dacă se mai cîntă astfel de versuri pe vreun stadion. Nu, sigur nu!
Meciul în sine nu contează. E cîştigat încă de dimineaţă, cînd tribunele erau arhipline. Aici nu poate cîştiga decît Ştiinţa. Apar noi eşarfe inscripţionate: "România a început de la noi", "Craiova dă o altă dimensiune iubirii". E oare doar o altă dimensiune? E inexplicabil şi imposibil de redat veridic tot ce se petrece aici. Ştiu doar că dacă n-aş fi fost azi pe "Centralul" craiovean, aş fi ratat cea mai minunată zi a fotbalului nostru.
Cînd ies din stadion văd oameni înlăcrimaţi, fericiţi, îndrăznind să viseze. S-au regăsit într-un loc comun cu nume propriu: Ştiinţa.
Asta scriau, odată, ziariştii despre Craiova noastră... N-a mai rămas nimic. A fost nevoie de un vierme diabolic, de un pervers fără egal, ras în cap şi purtând ghiolbăneşte, în orice împrejurare, o mască de sudor pe nas, ca să pară interlop...
Peste cântecele despre care vorbea ziaristul care a scris articolul-reportaj de mai sus (Cosmin Stăniloiu), şi peste multe altele, auzim acum în timpane, cu un ecou sinistru, cuvintele infamului care ne-a asasinat spiritul:
“Asta e echipa mea şi a copiilor copiilor mei. Luaţi-vă gândul c-o să v-o dau vreodată, faceţi-vă altă echipă!”.
“Voi fi la Universitatea Craiova până la moarte. Moartea ei sau a mea. Indiferent dacă mă omoară sau mă arestează, nimeni altcineva nu pune mâna pe brandul Universitatea Craiova!”
Din poezia peluzei, altădată inspirată şi demnă, ne-au mai rămas decât lacrimile... Nu mai auzim nici un strigăt, nu mai vedem nici un surâs...
