Pe cât de mult şi pe cât de mulţi a şocat, extincţia Universităţii Craiova nu a survenit deloc brusc. S-a produs treptat. Chiar dacă Ştiinţa nu a coborât spre eşaloanele inferioare pentru a bâjbâi în anonimat, ea a fost ţinută în viaţă artificial, mai ales după ce şi-a pierdut spiritul. Mai întâi echipa-fanion a Olteniei a pierdut legătura cu performanţa. La ultimele apariţii în cupele europene s-a stins prematur, anunţând practic ieşirea din scenă. Eliminată de echipe precum Dinamo Minsk, Sigma Olomouc, Dinamo Tbilisi sau Pobeda Prilep, care ar fi jucat doar rol de sparring-partneri în anii 80, Universitatea nu mai conta deloc pe plan european.
Ca un blestem al eliminării suspecte din Cupa Campionilor în faţa ciprioţilor de la Apollon Limassol, Ştiinţa nu mai izbutea să scoată capul în Europa nici când îşi aduna toate forţele. După ’95 nu a mai intrat în calculele performanţei nici pe plan intern. Doar cele două finale de Cupă de la sfârşitul anilor 90, prinse mai degrabă pe un fond de entuziasm al tribunei, au readus-o efemer în prim-plan. De prin 2000 a început lupta pentru supravieţurirea în prima divizie. În acelaşi timp a intrat pe mâna unor oameni de afaceri dubioşi, care au folosit-o pentru a-şi spăla imaginea.
Din rivală infailibilă, Ştiinţa a fost transformată în furnizoare de bază de puncte şi jucători pentru Steaua şi Dinamo, în funcţie de interesele patronilor săi, ignorând orice dorinţă şi orgoliu al suporerilor săi. Maxima Iubire începea să-şi piardă şi identitatea. A evitat retrogradarea dramatic în câteva rânduri, dar inevitabil a alunecat spre eşalonul secund în 2005. Când a preluat-o, Mititelu se recomanda ca fiind un De Laurentiis al Craiovei, chiar dacă departe de potenţa financiară a magnatului napoletan. Nici nu i se pretindea. Ar fi fost de ajuns să respecte sloganul „Dragoste şi credinţă”, sub care îşi însuşise culorile pângărite de Dinel Staicu. În vremuri de criză şi incertitudini, echipa nu trebuia decât să reziste cu onoare.
În schimb, a fost trişată din nou, dezlipită de glie şi transformată în subiect de miting electoral pe la Severin. Ultimul puseu de entuziasm resimţit de fani a fost chiar înaintea sucombării. Piţurcă retrezise spiritul Ştiinţei, ai cărei susţinători răniţi îşi adunaseră ultimele puteri şi speranţe pentru un nou restart. Cel din urmă. O dată cu aducerea lui Piţurcă, Universitatea a jucat pe mâna lui Mititelu la limită: a fi sau a nu fi. Din postura de patron pe vecie, Mititelu a dat verdictul. Decât să o conducă altul, mai bine să rămână a copiilor, copiilor, copiilor săi, fie şi doar în acte. Craiova o pierduse deja şi nici nu a mai avut puterea să o jelească.
Mititelu continuă să vorbească în numele ei, însă nimeni nu-l recunoaşte drept „cruciat”, ci doar un ipocrit care şi-a pierdut jucăria. După ce gloria i-a fost zugrăvită de Adrian Păunescu, Universitatea îşi poate recunoaşte sfârşitul în versurile lui Eminescu:
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare
Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră
Iată tot ce te aşteaptă
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă”.
