Mărturii din deplasarea groazei!

Redăm mai jos, mărturia unui suporter al Universităţii Craiova, batjocorit şi umilit alături de alte câteva sute de fani, pentru că Ajică Minciunelu crede, aşa cum spune chiar el, că îi poate „sacrifica”.

Cronica meciului
Mascaţii de la DPIR - Universitatea Craiova
Marti erau toţi banii strânsi pentru coregrafie.
Miercuri, joi şi vineri s-a vopsit câte 10-12 ore. Eram mai entuziaşti ca niciodată. Se anunţau 1.000 de suporteri pe Dinamo. Numai brigăzile închiriaseră opt microbuze. A venit şi ştirea că Mititelu nu ne recunoaşte. Nu ne-am făcut mari probleme, aşa se întamplase şi la Cluj şi la Bistriţa şi la ultima deplasare pe Dinamo.\r\nTotuşi, clubul din Ştefan cel Mare a anunţat că nu ne pune spre vânzare niciun bilet. Băietii din sudul dinamovist s-au oferit să ne ajute să facem rost de bilete. Vicentiu Neagoe, oficialul nostru care se ocupă cu astfel de probleme ne-a spus că a vorbit cu observatorul meciului şi nici nu se pune problema să nu intrăm. Apoi, cineva a vorbit cu altcineva din nordul dinamovist, care luase legătura cu oficialii dinamovişti. Iar promisiuni că vom intra. Ne-am liniştit. Cea mai mare prostie. Vineri, la 23.30, era totul gata (coregrafia ieşise mai bine ca niciodată).

Sâmbătă, 12.30. Locul de plecare geme de suporteri. Microbuzele intârzie. Jandarmii din Craiova ne anuntă că nu vom intra la meci. Nu-i credem. Peste o oră se pleacă. Suntem 10 microbuze şi foarte multe maşini. La Albota, oprim pentru o bere şi-un mic cam însângerat. Câteva înjurături. Parcă din pământ, 15 ţestoase mascate, cu grenade la piept împart câteva lovituri. Nu e de-a bună! Mai mulţi jandarmi şi poliţisti ca niciodată. Totuşi, era meci cu Dinamo! Plecăm spre Bucureşti. La 6 trebuia să ajungem în Bucuresti, am ajuns. Unii dintre cei cu maşinile şi alţii din Bucureşti s-au urcat cu noi în microbuze. Cam înghesuiţi. Nu conta. Mergeam în Ştefan cel Mare şi echipa juca nesperat de bine.

Nu intrăm bine în Bucureşti că se opreşte coloana. Incredibil, mascaţii au propriul lor autocar, plus dubele aferente! Sunt minim 100. Noi, maxim 300. Îşi freacă pulanele şi mâinile înmănuşate. Purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei şi cel al Poliţiei sunt la datorie. E groasă. Ni se spune să facem lista cu membrii microbuzelor ca să mergem să ne luăm bilete. Ne asteptam şi la asta. Şoferii primesc câte 3 milioane amenda şi nimeni nu are voie să coboare din microbuz. După ce listele sunt finalizate, închidem uşile să plecăm. Nu ni se permite. Coborâm toţi. Motivul pentru care nu putem porni: „Nu aveţi bilete.”

Carevasăzică, noi scriseserăm listele să ne cumpărăm bilete, dar nu puteam pleca fiindcă nu le aveam. La nicio deplasare nu am avut bilete din Craiova. Cu atât mai puţin la Dinamo. Cum puteam să avem bilete dacă nu ajungeam la stadion? De ce aveam nevoie de bilete ca să mergem până la stadion? Capitala noastră este un mare stadion alb-roşu în care nu ai voie să intri fără tichet de intrare? Ni se spune ceva de Legea 4. Care Lege 4? Niciun gradat sau costumat nu ştie să o spună. Ideea e că nu avem voie. Nici pe jos. De ce? Suntem grup organizat. Ne puteam dezorganiza? Nu. Cei care stau în Bucureşti nu au voie să plece acasă. Se lovesc de un zid negru de plastic. Apar televiziunile.

Oamenii cu care v-aţi obişnuit încep să dea interviuri. Nu-i mai văzuse nimeni la meciuri. Într-o staţie se aude că Badea ne pune bilete. Îl sunăm pe oficialul nostru care se ocupa cu biletele. Telefonul închis. Aflăm că Mititelu intervenise să nu fim lăsaţi să intrăm. Se strigă împotriva lui Mititelu, Jandarmeriei, fotbalului modern… Aşa şi? Se strigă în draci. Încep poveştile celor doi purtători de cuvânt. „Noi le-am asigura securitatea dar n-au bilete” sau „Potrivit legii, nu au voie să meargă spre stadion, fiindcă sunt prea mulţi în mirobuze.” Bineînteles că n-aveam voie nici pe jos să plecăm. Bun, şi ce să facem? Unii zic să plecăm spre casă. Alţii să stea şi să cânte până se termină meciul. La 21.00, primii caştigă. Se porneşte spre casă. Majoritatea îl injură pe Mititelu şi-şi promit: „Vede el la meciul cu Timişoara!”

Coloana porneşte. În faţă este o masină de poliţie. În spate, 14 dube de jandarmi. Da, 14. Numărate. Microbuzele opresc la un OMV de pe autostradă pentru ca suporterii să-şi facă nevoile şi să-şi cumpere ţigari, apă… Din spate, vine un şarpe negru din plastic. Mascaţii. Cine nu apucase să intre în microbuz la îndemnurile mascaţilor: „Marş în maşini, futu-ţi morţii mă-tii!” este rupt în bătaie cu pulanele. Nici cine este pe locul de la intrarea în microbuz nu scapă. Unii DPIR-işti mai leneşi le aruncă decât câteva jeturi de lacrimogene. Se porneşte din nou. De la ora 6 când se oprise înainte de Bucureşti, nimeni nu-şi făcuse nevoile. Era ora 22. Cum trăgea un microbuz pe dreapta, era încadrat de dube. În drum spre Craiova, toate magazinele şi popasurile aveau luminile stinse chiar dacă aveau clienţi înăuntru. La Albota urma să fie apogeul deplasării.

Microbuzele opresc. Unii coboară. Primesc iar pulane. Patru microbuze primesc jeturi de lacrimogene. La unul dintre ele, un mascat ţine piciorul la uşă să nu aibă pe unde ieşi gazul. Mulţi rămân pe jos, pierzându-se de maşina cu care veniseră şi reuşesc să intre în alte microbuze printre pulane şi picioare. Cine are vreun geam deschis primeşte gaz. Sunt nevoiţi să pornească din nou. Şoferii nu văd drumul. La câtiva kilometri, trag iar pe dreapta. Unii se întind pe iarbă fiindcă nu pot respira, şoferii, cu ochii înlăcrimaţi, încearcă pentru câteva secunde aerul curat. Operaţiunea Albota se repetă. Mulţi îşi fac nevoile în sticle, alţii pe geam. La intrarea în Craiova, Vito-uri nenumărate, poliţie, jandarmi, mascaţi. Apar şi civilii cagulaţi şi cu pulane-n mână. În sfârşit, suporterii pot să coboare. Microbuzele se împart pe cartiere. Fiecare este însoţit de jandarmi şi mascaţi. Revoluţia şi Constituţia sunt laitmotive. Ba au devenit deja clişee.

Asteptăm meciul cu Timişoara şi, mai ales, prima înfăţişare la tribunal, dacă o mai exista vreo fărâmă de justiţie în ţărişoara asta a noastră, pe care mulţi o iubim.