Arta de a fi pupincurist… incompatibil

Copilu’ Aurel Chiose, fără ocupaţie (23 august 2010):
“Când primeam gol, începeau certuri între băieţi şi echipa nu mai putea reacţiona. Erau ceva probleme financiare şi mă bucur că a venit Piţi pentru a le rezolva. Se simţeau aceste probleme şi în teren. Acum vreo 10 zile am înăbuşit o mică revoltă. Nu se impunea schimbarea antrenorului. Am simţit că nu poziţia din clasament a fost motivul demiterii.”

Mireasa Aurel Chiose, când era coci (28 iunie 2010):
“Am rămas impresionat la ultimul antrenament de ieri, atunci când toţi jucătorii aveau o poftă de muncă nebună, deşi veneau după o săptămână grea. Deşi antrenamentul a fost extrem de dur, ei au dat totul, au fost admirabili şi i-am aplaudat pentru efort. Suntem pe drumul cel bun! Avem mulţi jucători valoroşi, e normal să fie ceruţi de alte cluburi.

Trebuie să accept şi sugestiile patronului, eu nu am venit aici pe o poziţie de opozant al domnului Mititelu. Vâslim în aceeaşi barcă, soluţiile le vom găsi întotdeauna împreună. Am rămas impresionat de ceea ce am văzut în ultimele zile, nu ne lipseşte nimic pentru a face performanţă. Absolut toţi jucătorii din lot sunt priviţi de patron la fel ca propriul său copil.”


Ca de obicei, după ce le iei bucile de la gură, pupincuriştii îşi schimbă radical opiniile şi admit brusc problemele. Ei recunosc cu nonşalanţă ceea ce acum 2 zile negau cu vehemenţă. Ce dacă până ieri aveam cel mai bun lot din Liga I, compus din cei mai cuminţi şi “admirabili” fotbalişti, iar clubul avea o conducere care asigura tot ce trebuie pentru performanţă? Azi, pentru că nu mai avem nici un anus de pupat, putem să “dezvăluim” că de fapt jucătorii se revoltau, neplătiţi de la începutul anului.

Poate credeţi că e uşor, dar a fi pupincurist la curtea lui Mărin e o artă, iar preşedintele a ales până acum o turmă de maeştri, pe care i-a numit oficial... antrenori. Ultimul, revenit în Bănie după ce a încercat să-l ajute şi pe comandantu’ Neţoiu, merită studiat:

→Ipocrizia e caracteristica principală a acestuia. El este acela care îi ia scamele de pe bluză stăpânului, sau se grăbeşte spre Niuiorc după antrenament, la raport, ca să-i toarne lui Ajică pe cei care au făcut gălăgie la 5 contra 2, au comentat în dezacord cu tactica venită pe foaie sau prin SMS înainte de meciuri, au glumit pe seama meniului sărăcăcios, s-au oferit la caterincă să plătească ei lumina la cantonament sau au zis ceva de salariile restante când i-a pus Fernandel preparatoru’ să facă sprinturi...

→Pupincuristul nostru se pune întotdeauna bine cu preşedintele, mimând grija pentru banii acestuia şi anunţând chiar că are deja un lot extrem de puternic la dispoziţie şi nu mai are nevoie de întăriri. Slugarnic, el aprobă întotdeauna ieşirile împăratului, inventând chiar justificări publice pentru balivernele slobozite de acesta.

→Pe lângă ipocrizia care îl caracterizează, snobismul e aproape un “must”, indiferent dacă e duminică seara şi e la Ioaniţoaia ca să comenteze un aut, îmbrăcat la patru ace, sau e la budă după o porţie de fasole halită la cantina de la cantonament. Astfel, tipul acesta de personaj se chinuie să vorbească elevat şi face orice compromis ca să câştige simpatia presei şi a suporterilor. Şi chiar şi atunci când nu are nimic de spus, el nu refuză o intervenţie telefonică şi formulează metaforic câteva fraze pe care doar el le înţelege, filosofând despre fotbal fără să spună nimic concret şi teoretizând apoi nimicul. Şi, culmea, această nouă specie născută în studiourile lui Ivanovici sau Sa-muilă, “ziaristul-analist sportiv” (sună preţios, nu?), care vrea să arate că nu e prost, îl aprobă şi dezvoltă nimicul, prefăcându-se a nu observa ipocrizia.

P.S. Orice asemănare cu trista realitate nu e deloc întâmplătoare.